De ce sa fii poliglot

Poligloţii încep de mici. Acesta este probabil unul dintre ingredientele succesului lor.

Ca mulţi copii născuţi în familii ardelene, mi-am început viaţa de poliglot învăţând româna şi maghiara. Am înregistrări de la doi ani vorbind în ambele limbi. La trei ani, am început să învăţ engleza împreună cu tatăl meu. Patru ani mai târziu, am devenit interesată de franceză. Italiana a urmat; am învăţat-o urmărind desene animate pe posturile italiene. Telenovelele au făcut parte şi ele din călătoria mea lingvistică (este cazul multor români) când atenţia mea s-a îndreptat asupra spaniolei. Apoi, pe măsură ce m-am maturizat, am realizat ce îmi place şi ce nu. Am înţeles că pot alege – şi am ales japoneza.

Bineînţeles, nu toate limbile pot fi stăpânite la acelaşi nivel. Mai mult, există, ca în orice relaţie, suişuri şi coborâşuri, momente când o limbă ţi-e mai dragă decât toate celelalte, când adoraţia şi fascinaţia pentru vocabularul şi gramatica unei alte limbi trec dincolo de situaţiile obişnuite, lumeşti, ori când eşti sătul să auzi vorbindu-se într-o limbă sau chiar să şi rosteşti câteva cuvinte în respectivul grai!

Când prima ta profesie te poartă departe şi în acelaşi timp aproape de unde ai început, bucuria dinăuntrul tău nu (prea) are egal. Călătoritul şi scrierea de călătorie pot reprezenta o extensie ori o altă dimensiune a unui traducător. Aici intră în scenă limbile. Să experimentezi o cultură atunci când vorbeşti limba locului este foarte diferit faţă de a te bizui pe traducerile şi explicaţiile altor persoane. Nu voi uita niciodată cum am purtat o discuţie despre istorie în maghiară cu domnul responsabil de muzeul Bătăliei de la Mohács... cum am început să vorbesc dintr-o dată franceza de atât de multe ori... cum am putut comunica în Argentina cu localnicii şi am pus bazele unor prietenii trainice... cum am cerut întotdeauna indicaţii şi informaţii privind mâncarea minunată (sunt vegetariană) în Italia... sau zâmbetul răsărit pe faţa mea prima oară când am interacţionat cu vorbitori nativi de japoneză în centrul japonez în care studiam.

Atât de multe amintiri şi vremuri frumoase! Trec dincolo de statul la birou sau într-o cabină de interpret. Poligloţii nu se opresc niciodată; până la urmă, sunt atâtea limbi în lume! /ce gând tentant!/ Am putea chiar susţine că poligloţii şi călătorii împărtăşesc această viziune: cu cât mai mare-i provocarea, cu atât mai dulce-i călătoria.