Mituri privind traducerile

Haideţi să mai spulberăm din „miturile” ce ne vizează pe noi, traducătorii. Şi sper că veţi zâmbi!

• Oricât de mult am încercat să le explic clienţilor mei că, în absenţa unui fişier-sursă editabil, traducerea nu va arăta la fel ca originalul, încă mă simt neînţeleasă.
• Sunt site-uri de freelancing şi bloguri care vor să te convingă ce uşor este să îţi găseşti clienţi online. Este foarte greu! D’apăi, dacă ar fi atât de uşor, cei cu site-urile şi blogurile din domeniu nu ar mai avea timp de scris articole, ar fi îngropaţi în muncă.
• Avem zile când ne vine să plecăm cu caprele pe dealuri numai să nu mai interacţionăm cu clientul nostru dificil şi să îi rezolvăm cerinţele absurde. Până la urmă, noi ne creăm realitatea, aşa că zugrăviţi-o frumos!
• Termenul de predare este, de cele mai multe ori, nerealist. Traducătorul nu este roboţel, ci un om, ca tine. Nu poţi avea pretenţia să traducă un text într-o perioadă (chiar de şi timpu-i o iluzie) în care tu nu poţi tasta acelaşi text în propria-ţi limbă.
• Mai demult umbla o glumă care mi-a plăcut mult, că traducătorul este persoana care-i plătită per hour, per word, or perhaps [pe oră, pe cuvânt sau... să zicem, pe apucate]. J   

Japoneza ca limba straina

De ce sa fii poliglot

Poligloţii încep de mici. Acesta este probabil unul dintre ingredientele succesului lor.

Ca mulţi copii născuţi în familii ardelene, mi-am început viaţa de poliglot învăţând româna şi maghiara. Am înregistrări de la doi ani vorbind în ambele limbi. La trei ani, am început să învăţ engleza împreună cu tatăl meu. Patru ani mai târziu, am devenit interesată de franceză. Italiana a urmat; am învăţat-o urmărind desene animate pe posturile italiene. Telenovelele au făcut parte şi ele din călătoria mea lingvistică (este cazul multor români) când atenţia mea s-a îndreptat asupra spaniolei. Apoi, pe măsură ce m-am maturizat, am realizat ce îmi place şi ce nu. Am înţeles că pot alege – şi am ales japoneza.

Bineînţeles, nu toate limbile pot fi stăpânite la acelaşi nivel. Mai mult, există, ca în orice relaţie, suişuri şi coborâşuri, momente când o limbă ţi-e mai dragă decât toate celelalte, când adoraţia şi fascinaţia pentru vocabularul şi gramatica unei alte limbi trec dincolo de situaţiile obişnuite, lumeşti, ori când eşti sătul să auzi vorbindu-se într-o limbă sau chiar să şi rosteşti câteva cuvinte în respectivul grai!

Când prima ta profesie te poartă departe şi în acelaşi timp aproape de unde ai început, bucuria dinăuntrul tău nu (prea) are egal. Călătoritul şi scrierea de călătorie pot reprezenta o extensie ori o altă dimensiune a unui traducător. Aici intră în scenă limbile. Să experimentezi o cultură atunci când vorbeşti limba locului este foarte diferit faţă de a te bizui pe traducerile şi explicaţiile altor persoane. Nu voi uita niciodată cum am purtat o discuţie despre istorie în maghiară cu domnul responsabil de muzeul Bătăliei de la Mohács... cum am început să vorbesc dintr-o dată franceza de atât de multe ori... cum am putut comunica în Argentina cu localnicii şi am pus bazele unor prietenii trainice... cum am cerut întotdeauna indicaţii şi informaţii privind mâncarea minunată (sunt vegetariană) în Italia... sau zâmbetul răsărit pe faţa mea prima oară când am interacţionat cu vorbitori nativi de japoneză în centrul japonez în care studiam.

Atât de multe amintiri şi vremuri frumoase! Trec dincolo de statul la birou sau într-o cabină de interpret. Poligloţii nu se opresc niciodată; până la urmă, sunt atâtea limbi în lume! /ce gând tentant!/ Am putea chiar susţine că poligloţii şi călătorii împărtăşesc această viziune: cu cât mai mare-i provocarea, cu atât mai dulce-i călătoria.

Cum vorbim in Transilvania

Este probabil greu de înţeles de către străini felul în care noi, românii, râdem unii de alţii în funcţie de regiunea în care suntem născuţi; ascunde adevăruri amare dar amuzante. Moldovenii sunt înfăţişaţi drept leneşi, oltenii – drept fuduli, ardelenii – drept lenţi. Asta – ca să puteţi lega lucrurile.

Mai este de ţinut seamă de influenţele austro-ungare ce şi-au pus amprenta asupra limbii pe care o vorbim acum. La final, lăsând la o parte istoria şi – uneori – umorul de prost gust, trebuie să recunoaştem că Transilvania îşi datorează mare parte din romantism şi farmec accentului regional şi limbajului exprimat agale, însă amuzant şi colorat.

Nu te considera ardelean până când nu ai scos pe gură primul tău „ioi”. Ai avut o zi grea de lucru? Ţi-a împrăştiat pisica prin curte toate hainele pe care le-ai scos la uscat? Ai ţinut prea mult prăjitura în cuptor? Este timpul să foloseşti cuvântul magic. Cu un suspin obligatoriu după.

Fără să te gândeşti măcar, îl foloseşti de 50 de ori pe zi. Cel puţin. Şi nu e nici măcar o negaţie, ci un cuvânt de umplutură incluzând întreg spiritul Transilvaniei: „no”. Vei începe chiar să îl combini cu adverbe... şi verbele vor urma numaidecât.  

Mai dramatic decât „ioi”, dar mai puţin utilizat, „tulai” poate avea mai multe sensuri – de la surpriză la bătut la cap şi mai apoi la furie. Finalurile sunt însă fericite şi pline de haz.

Uită de „salut”, „bună”, „hei”! Eşti în Transilvania şi „servus” este norma aici. Pronunţat în diverse moduri. [Vei înţelege şi asta. În timp.]

Probabil că nu vei trece testul tău de „adopţie” transilvăneană până când „ni” nu va fi, în cele din urmă, sinonim în minte şi acţiuni cu „uite”, „ia” şi „fă repede”, chiar şi pentru standardele transilvănene.

Ultimele două sunt, în fapt, un adjectiv şi un adverb, însă, cumva, ardelenii le-au transformat în interjecţii. Nu vei mai spune „frumos” sau „drăguţ”; te vei obişnui să etichetezi totul ca „fain”.

Ei bine, cât îţi bei cacaua pe lângă pădure într-o dimineaţă, te simţi copleşit de miresmele pajiştilor într-o după-masă ori te găseşti în mijlocul unei mulţimi primitoare într-o seară, vei şti sigur că să ajungi în acest ţinut de basm a fost scris, a fost obligatoriu, a fost „musai”.